premiere

sunt intr-o faza in care imi amintesc lucruri de o exactitate inspaimantatoare. franturi de discutii, cum iti statea parul dupa ce il scurtase mama ta, ce haine aveam pe mine la petrecerea de 16 ani, mirosul respiratiei unui el cand a incercat sa ma pupe, o batatura care m-a deranjat la mare candva, o merdenea prea fierbinte, prima tentativa de pizza cand am dormit la tine acasa, o ea plangand pentru ca stia ca e frumoasa cand plange, o copila vomitand la mine in sufragerie, gustul visinelor din visinata mamei tale, caseta cu placebo de la tine din bucatarioara de la parter, gustul unui pate mult supraincalzit intr-un cort langa o pistruiata, ziua in care m-am gandit la tatal tau si tu mi-ai spus ca a murit, ziua in care m–am gandit la bunica mea si ei mi-au spus ca a murit. pana si gustul salciu a buzelor unui baiat pe care l-am pupat cand eram prin clasa a 7a. e un gen de rapid eye movement care se petrece in spatele lobilor cerebelului insa. cum nu mi s-a mai intamplat de mult. se striga catalaogul in fiecare noapte cand incerc sa dorm si toti sunteti prezenti.

un film care mi-a placut mult: Loving Glances

Advertisements

strigator la cer

eu vreau sa stiu care este momentul decisiv in care parintii zic basta! nu mai lustruiesti ghetute ca Mos Nicolae te-a taiat de pe lista si Mos Craciun este doar un prilej ca sa participi la curatenia generala si la masa mult prea imbuibata. Nexam cadouri. Nexam anticipare ardenta si insomnii pline de speranta. Norocul meu a fost pana acum ca parintii mei nu s-au indurat sa ma intarce de la sanul cadourilor si si-au jucat cu sfintenie rolul. dar anul asta ghinionul  e ca nu-i am langa mine si-mi vine sa plang nevrotic pentru ca mi s-a furat si ultima bucurie a copilariei. da, cand m-am trezit mi-am verificat incaltarile desi stiam cruntul adevar.

zambet anti politic

am zis, mi-am promis solemn chiar, sa nu mai intru in polemici politice. sa zambesc absent si ingaduitor si sa ma gandesc la altceva. dar acu’ gata. nu ma mai rabda inima. pai bine mai fratilor, nu am nicio pretentie de la cetatenii+50 de ani care reactioneaza pavlovian la auzul unor termeni precum moguli sau comunism dar voi, mandru tineret al tarii, dati asa cu dreptu’n stangu’ fara sa discerneti cateva secunde intentiile din spatele discursului? dati dracu’ orice filtru analitic pentru a rezona cu niste elucubratiuni patetice fara esenta

daca tot sunteti impotriva discursului de stanga, a simbolurilor comuniste, a formatiunilor dictatoriale sau totalitare, atunci ar trebui sa fiti pro discursliber,  economie de piata,  diversitate, individualitate, initiativa. si ar trebui sa va mai cunoasteti istoria.

si acum ma voi opri si voi zambi iar absent si ingaduitor.

apos

ploua. tot timpul. cand marunt si fin ca o sicana prieteneasca, cand greu si des ca un ‘futu-i ma-sa’ zis cu naduf. ma simt ca un peste in acvariu doar ca apa e in afara acvariului meu. iar eu sunt fie un ghidrin cu 15 tepi , avid de hrana vie, fie domnisoara cu 3 pete (da, da, e un peste), deosebit de pasnica si calina. vino si da-mi purici deshidratati. sau poate niste fulgi de creveti. nu mi-ar strica nici niste granule crocante. numai vino! bate-mi cu degetul in sticla si apropie-ti ochii curiosi. si eu o sa fac giumbuslucuri si o sa ma scalambai de fericire si o sa bat din aripioare ca Flounder a lu’ Ariel.

culture shock

adica acel mamaaaaaaa! cum e la astia aici! intr-un fel e cand o faci pe turistu’, cand incerci toate cafenelele si braseriile, faci poze multe si tampite si stii ca in x zile o sa te trezesti la tine in pat. alta e cand ‘la tine in pat’ nu mai e. nici acolo nici aici. cand zici ‘alo, ce faci mama, eu cred ca stau acasa de sarbatori’. si mama intreaba’ acasa unde?’. ooops. vorba aia, nici cal nici magar.

aici la mine

o gura de cafea. un betisor parfumat. rulez o tigara. aproape o luna de cand imi rulez singura tigarile. tutunul miroase dulce-amarui ca o gutuie. sau un sambure de caisa. tara-ploilor-fara-sfarsit-si-a-oamenilor-blonzi-care-beau-ataaaaat-de-mult.

stau la mansarda. e frumos aici la mine. poate o sa vii sa iti gatesc o rata umpluta cu portocale. nu ca stiu reteta. sau poate paste. ma descurc mai bine. pot sa iti dau si vin.

e greu de ajuns aici la mine. e sus. trebuie sa urci multe scari. ciudate scari, parca nu se mai termina.

da, nu am mai scris demult. dar mi-am tras suflul si acum imi revine vocea.

nu trebuie sa aduci nimic, am si desert.

da , asa..si?

din ciclul ce caut eu in viata mea si ce sa fac cu ea, nu pot sa nu constat ca liberul arbitru oameni buni nu este decat o facatura iconoclasta, o idee marsav inoculata de unii care s-au vrut mareti dar sunt sigura ca si-au luat-o si ei in freza cu varf si indesat.,cand absolut totul este contextual si interdependent , incepand cu relatiile sociale, financiare, si terminand cu cine esti tu ca si construct si drept urmare tot ce pot sa fac e sa decret ca mi s-a urat de toata atitudinea aia hei-rupista de programare neuro-lingvistica si  do it yourself americanesc. na, am zis-o. sunt inca o victima a relatiei cauza-efect.